5 zile in Germania, la Berlin, in vara lui 2005, au venit pline de soare.
Plecam dintr-un Bucuresti gri intr-o tara despre care nu stiam nimic. Auzeam limba germana doar in filme, in timpul Festivalului de Film European.
Berlinul care mi s-a aratat era plin de otel si sticla. Berlinul central, acolo unde era Muzeul Holocaustului, era gri, cu patrate mari. Macaralele stateau in santiere precum niste cocostarci in camp. Nu era deloc zgomot acolo. Acel zgomot de santier care ii misca pe toti ca niste furnici in musuroi.
Checkpoint Charlie, acea baricada pazita, nu departe de Berlinul central, inca auzea cuvintele de discurs ale lui John Kenedy, Ich bin ein Berliner. Nu departe, alt zid de cladire daramata cu arhivele armatei germane, SS. Zid daramat, zid construit, zid reconstruit. Intram intr-un loc si ieseam din el pe un traseu bine stabilit, care nu ne lasa sa ne pierdem in orasul german.
Nici pic de oboseala dupa noptile dormite la hotel.
Berlinul, cum il tin eu minte, si-a aratat ursii sai.
In Berlinul de Vest, l-am vizitat pe un prieten compozitor, Christian Von Borries. Trecerea din Berlinul de Est in cel de Vest se facea pe autostrazi
pe care se circula regulamentar cu 50 km pe ora. Sus, pe terasa blocului, eu si Christian discutam european despre Europa lui si a mea. Bucuresti s-a intalnit cu Berlin si nu am apucat sa ii spun atunci de Ludwig van Beethoven si Oda bucuriei. Ateneul din orasul bucuriei inca il asteapta.
La Potsdam, soarele inunda toata gradina, palatul si aleile. Un pui de pasare statea ratacit la usile palatului.
Inapoi, in oras, vulturul din Parlamentul German isi intindea aripile in fata noastra, jurnalistii veniti din Bulgaria si Romania, in vizita. Gardianul cu tatuaj si cercel isi indeplinea fara nici o opreliste rutina de rigoare a grupului care vizita cladirea parlamentului german.
Dupa foarte multi ani, de la Berlin vin filmele despre zidul Berlinului. Nu numai filmele vin.
